Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 30 august 2017

Speranţa creştină - 32. Amintirea vocaţiei reînsufleţeşte speranţa

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să revin asupra unei teme importante: raportul dintre speranţă şi amintire, cu referinţă deosebită la amintirea vocaţiei. Şi iau ca icoană chemarea primilor discipoli ai lui Isus. În amintirea lor a rămas aşa de imprimată această experienţă încât cineva i-a înregistrat chiar şi ora: "Era cam pe la ceasul al zecelea" (In 1,39). Evanghelistul Ioan relatează episodul ca o amintire clară din tinereţe, rămasă intactă în memoria sa de bătrân: pentru că Ioan a scris aceste lucruri când era deja bătrân.

Întâlnirea a avut loc aproape de râul Iordan, unde Ioan Botezătorul boteza; şi acei tineri galileeni îl aleseseră pe Ioan Botezătorul drept călăuză spirituală. Într-o zi a venit Isus şi a fost botezat în râu. Ziua următoare a trecut din nou şi atunci Botezătorul - adică, Ioan Botezătorul - le-a spus la doi dintre discipolii săi: "Iată mielul lui Dumnezeu!" (v. 36).

Şi pentru cei doi este "scânteia". Îl părăsesc pe primul lor învăţător şi îl urmează pe Isus. Pe drum, El se întoarce spre ei şi pune întrebarea decisivă: "Ce căutaţi?" (v. 38). Isus apare în Evanghelii ca un expert al inimii umane. În acel moment întâlnise doi tineri aflaţi în căutare, neliniştiţi în mod sănătos. De fapt, ce tinereţe este o tinereţe satisfăcută, fără o întrebare despre sens? Tinerii care nu caută nimic nu sunt tineri, sunt la pensie, sunt îmbătrâniţi înainte de vreme. Este trist a vedea tineri la pensie... Şi Isus, prin toată Evanghelia, în toate întâlnirile pe care le are de-a lungul drumului, apare ca un "incendiator" al inimilor. De aici acea întrebare a sa care încearcă să evidenţieze dorinţa de viaţă şi de fericire pe care orice tânăr o poartă înlăuntrul său: "ce cauţi?". Şi eu aş vrea astăzi să-i întreb pe tinerii care sunt aici în piaţă şi pe cei care ascultă prin mass-media: "Tu, care eşti tânăr, ce cauţi? Ce cauţi în inima ta?".

Chemarea lui Ioan şi a lui Andrei porneşte astfel: este începutul unei prietenii cu Isus aşa de puternice încât impune o comuniune de viaţă şi de pasiuni cu El. Cei doi discipoli încep să stea cu Isus şi imediat se transformă în misionari, pentru că atunci când se termină întâlnirea nu se întorc acasă liniştiţi: ba mai mult, respectivii fraţi ai lor - Simon şi Iacob - sunt repede implicaţi în urmare. Au mers la ei şi au spus: "L-am găsit pe Mesia, am găsit un mare profet": dau vestea. Sunt misionari ai acelei întâlniri. A fost o întâlnire aşa de emoţionantă, aşa de fericită încât discipolii îşi vor aminti pentru totdeauna acea zi care a luminat şi a orientat tinereţea lor.

Cum se descoperă propria vocaţie în această lume? Se poate descoperi în atâtea moduri, dar această pagină din Evanghelie ne spune că primul indicator este bucuria întâlnirii cu Isus. Căsătoria, viaţa consacrată, preoţia: fiecare vocaţie adevărată începe cu o întâlnire cu Isus care ne dăruieşte o bucurie şi o speranţă nouă; şi ne conduce, şi prin încercări şi dificultăţi, la o întâlnire tot mai deplină, creşte, acea întâlnire, mai mare, întâlnirea cu El şi la plinătatea bucuriei.

Domnul nu vrea bărbaţi şi femei care merg în urma Lui fără chef, fără a avea în inimă vântul bucuriei. Voi, care sunteţi în piaţă, vă întreb - fiecare să-şi răspundă sieşi - voi aveţi în inimă vântul bucuriei? Fiecare să se întrebe: "Eu am înlăuntrul meu, în inimă, vântul bucuriei?". Isus vrea persoane care au experimentat că a sta cu El dăruieşte o fericire imensă, care se poate reînnoi în fiecare zi a vieţii. Un discipol al Împărăţiei lui Dumnezeu care nu este bucuros nu evanghelizează această lume, este unul trist. Se devine predicatori ai lui Isus nu perfecţionând armele retoricii: tu poţi să vorbeşti, să vorbeşti, să vorbeşti dar dacă nu este altceva... Cum se devine predicatori ai lui Isus? Păstrând în ochi sclipirea adevăratei fericiri. Vedem atâţia creştini, şi printre noi, care cu ochii îţi transmit bucuria credinţei: cu ochii!

Pentru acest motiv creştinul - ca Fecioara Maria - păstrează flacăra îndrăgostirii sale: îndrăgostiţi de Isus. Desigur, există încercări în viaţă, există momente în care trebuie mers înainte în pofida frigului şi a vânturilor potrivnice, în pofida atâtor amărăciuni. Însă creştinii cunosc drumul care conduce la acel foc sacru care i-a aprins o dată pentru totdeauna.

Dar vă rog, vă rog: să nu dăm dreptate persoanelor dezamăgite şi nefericite; să nu ascultăm pe cel care recomandă cinic să nu cultivăm speranţe în viaţă; să nu ne încredem în cel care stinge din faşă orice entuziasm spunând că nicio acţiune nu merită jertfirea întregii vieţi; să nu-i ascultăm pe "bătrânii" cu inima care sufocă euforia tinerească. Să mergem la bătrânii care au ochii strălucitori de speranţă! Să cultivăm în schimb utopii sănătoase: Dumnezeu ne vrea capabili să visăm ca El şi cu El, în timp ce mergem foarte atenţi la realitate. A visa o lume diferită. Şi dacă un vis se stinge, a-l visa din nou, inspirându-ne cu speranţă din amintirea începuturilor, din acele bucăţi de jar care, poate că după o viaţă nu atât de bună, sunt ascunse sub cenuşa primei întâlniri cu Isus.

Iată aşadar o dinamică fundamentală a vieţii creştine: a ne aduce aminte de Isus. Paul îi spunea discipolului său: "Adu-ţi aminte de Isus Cristos" (2Tim 2,8); acesta este sfatul marelui sfânt Paul: "Adu-ţi aminte de Isus Cristos". A ne aduce aminte de Isus, de focul de iubire cu care într-o zi am conceput viaţa noastră ca un proiect de bine şi a reînsufleţi cu această flacără speranţa noastră.

APEL

Poimâine, 1 septembrie, va fi Ziua de rugăciune pentru îngrijirea creaţiei. Cu această ocazie, eu şi iubitul frate Bartolomeu, patriarh ecumenic de Constantinopol, am pregătit împreună un mesaj. În el îi invităm pe toţi să asume o atitudine respectuoasă şi responsabilă faţă de creaţie. În afară de asta, facem apel la cei care ocupă roluri influente să asculte strigătul pământului şi strigătul săracilor, care suferă mai mult datorită dezechilibrelor ecologice.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

sursa: www.ercis.ro