Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 27 septembrie 2017

Speranţa creştină - 34. Duşmanii speranţei

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În acest timp noi vorbim despre speranţă; dar astăzi aş vrea să reflectez cu voi asupra duşmanilor speranţei. Pentru că speranţa are duşmanii săi: aşa ca orice bine în această lume, are duşmanii săi.

Şi mi-a venit în minte mitul antic al vasului Pandorei: deschiderea vasului dezlănţuie atâtea nenorociri pentru istoria lumii. Însă puţini îşi amintesc de ultima parte a istoriei, care deschide o breşă de lumină: după ce toate relele au ieşit din gura vasului, un dar minuscul pare să-şi ia revanşa în faţa a tot răul care se răspândeşte. Pandora, femeia care avea în custodie vasul, îl observă ultima: grecii o numesc elpís, care înseamnă speranţă.

Acest mit ne relatează pentru ce este aşa de importantă speranţa pentru omenire. Nu este adevărat că "atât timp cât este viaţă este speranţă", cum se obişnuieşte să se spună. Eventual este contrariul: speranţa este cea care ţine viaţa în picioare, o protejează, o păzeşte şi o face să crească. Dacă oamenii n-ar fi cultivat speranţa, dacă nu s-ar fi sprijinit de această virtute, n-ar fi ieşit niciodată din caverne şi n-ar fi lăsat urmă în istoria lumii. Este ceea ce poate să existe mai divin în inima omului.

Un poet francez - Charles Péguy - ne-a lăsat pagini minunate despre speranţă (cf. Porticul misterului celei de-a doua virtuţi). El spune poetic că Dumnezeu nu se uimeşte mult pentru credinţa fiinţelor umane, şi nici pentru caritatea lor; dar ceea ce într-adevăr îl umple de uimire şi emoţie este speranţa oamenilor: "Că acei sărmani fii - scrie el - văd cum merg lucrurile şi cred că va merge mai bine mâine dimineaţă". Imaginea poetului aminteşte de chipurile atâtor oameni care au trecut prin această lume - ţărani, sărmani muncitori, migraţi în căutarea unui viitor mai bun - care au luptat cu tenacitate în pofida amărăciunii unui prezent dificil, plin de atâtea încercări, însufleţit însă de încrederea că fiii vor avea o viaţă mai dreaptă şi mai senină. Luptau pentru copiii, luptau în speranţă.

Speranţa este determinarea în inima celui care pleacă părăsind casa, pământul, uneori pe cei din familie şi rudele - mă gândesc la migranţi - pentru a căuta o viaţă mai bună, mai demnă pentru sine şi pentru cei dragi ai săi. Şi este şi determinarea în inima celui care primeşte: dorinţa de a se întâlni, de a se cunoaşte, de a dialoga... Speranţa este determinarea de "a împărtăşi călătoria", deoarece călătoria se face în doi: cei care vin în ţara noastră şi noi care mergem spre inima lor, pentru a-i înţelege, pentru a înţelege cultura lor, limba lor. Este o călătorie în doi, dar fără speranţă acea călătorie nu se poate face. Speranţa este determinarea de a împărtăşi călătoria vieţii, aşa cum ne aminteşte Campania Caritas-ului pe care o inaugurăm astăzi. Fraţilor, să nu ne fie frică să împărtăşim călătoria! Să nu ne fie frică! Să nu ne fie frică să împărtăşim speranţa!

Speranţa nu este virtute pentru oameni cu stomacul plin. Iată pentru ce, din totdeauna, săracii sunt primii purtători ai speranţei. Şi în acest sens putem spune că săracii, precum şi cerşetorii, sunt protagoniştii istoriei. Pentru a intra în lume, Dumnezeu a avut nevoie de ei: de Iosif şi de Maria, de păstorii din Betleem. În noaptea primului Crăciun era o lume care dormea, aşezată comod în atâtea certitudini dobândite. Însă cei umili pregăteau în ascuns revoluţia bunătăţii. Erau săraci de toate, cineva plutea puţin deasupra pragului supravieţuirii, dar erau bogaţi de binele cel mai preţios care există în lume, adică voinţa de schimbare.

Uneori, a fi avut totul de la viaţă este un ghinion. Gândiţi-vă la un tânăr care nu a fost învăţat cu virtutea aşteptării şi a răbdării, care n-a trebuit să asude pentru nimic, care a ars etapele şi la douăzeci de ani "ştie deja cum merge lumea"; a fost destinat la cea mai rea condamnare: aceea de a nu mai dori nimic. Aceasta este cea mai rea condamnare. A închide uşa în faţa dorinţelor, a viselor. Pare un tânăr, în schimb deja a coborât toamna asupra inimii sale. Sunt tinerii de toamnă.

A avea un suflet gol este cea mai rea piedică în calea speranţei. Este un risc de care nimeni nu se poate considera exclus; pentru că a fi ispitiţi împotriva speranţei poate să se întâmple şi atunci când se parcurge drumul vieţii creştine. Călugării din antichitate au denunţat unul dintre cei mai răi duşmani ai fervorii. Spuneau aşa: acel "demon al amiezii" care merge să întrerupă o viaţă de angajare, chiar în timp ce soarele arde sus. Această ispită ne surprinde atunci când ne aşteptăm mai puţin: zilele devin monotone şi plictisitoare, nicio valoare pare să nu mai merite truda. Această atitudine se numeşte apatie care erodează viaţa din interior ajungând s-o lase ca un ambalaj gol.

Când se întâmplă asta, creştinul ştie că acea condiţie trebuie să fie combătută, să nu fie acceptată niciodată cu delăsare. Dumnezeu ne-a creat pentru bucurie şi pentru fericire, şi nu pentru a ne chinui în gânduri melancolice. Iată pentru ce este important să păzim propria inimă, opunându-ne ispitelor de nefericire, care cu siguranţă nu provin de la Dumnezeu. Şi acolo unde forţele noastre ar apărea slabe şi bătălia împotriva angoasei ar apărea deosebit de dură, putem recurge mereu la numele lui Isus. Putem repeta acea rugăciune simplă, ale cărei urme le găsim şi în Evanghelii şi care a devenit axa atâtor tradiţii spirituale creştine: "Doamne Isus Cristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ai milă de mine păcătosul!". Frumoasă rugăciune. "Doamne Isus Cristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ai milă de mine păcătosul!". Aceasta este o rugăciune de speranţă, pentru că mă adresez Celui care poate deschide larg porţile şi poate rezolva problema şi mă poate face să privesc orizontul, orizontul speranţei.

Fraţi şi surori, nu suntem singuri când luptăm împotriva disperării. Dacă Isus a învins lumea, este capabil să învingă în noi tot ceea ce se opune binelui. Dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu ne va fura acea virtute de care avem nevoie în mod absolut pentru a trăi. Nimeni nu ne va fura speranţa. Să mergem înainte!

______________________

APEL DUPĂ CATEHEZĂ

Sunt bucuros să-i primesc pe reprezentanţii Caritas-ului, veniţi aici pentru începe oficial campania "Să împărtăşim călătoria" - e frumos numele campaniei voastre: a împărtăşi călătoria - care am voit să coincidă cu această audienţă. Adresez bun-venit migranţilor, celor care cer azil şi refugiaţilor care, împreună cu lucrătorii de la Caritas Italia şi din alte organizaţii catolice, sunt semn al unei Biserici care încearcă să fie deschisă, inclusivă, primitoare. Mulţumesc vouă tuturor pentru slujirea voastră neobosită. Voi aţi aplaudat deja, dar ei merită cu toţii într-adevăr mari aplauze, de la toţi!

Cu angajarea voastră zilnică voi ne amintiţi că însuşi Cristos ne cere să-i primim pe fraţii noştri şi surorile noastre migranţi şi refugiaţi cu braţele, cu braţele larg deschise. A primi chiar aşa, cu braţele larg deschise. Când braţele sunt deschise, sunt gata pentru o îmbrăţişare sinceră, pentru o îmbrăţişare afectuoasă, o îmbrăţişare învăluitoare, cam ca aceste coloane din piaţă, care reprezintă Biserica mamă care-i îmbrăţişează pe toţi în împărtăşirea călătoriei comune.

Adresez bun-venit şi reprezentanţilor atâtor organizaţii din societatea civilă angajate în asistenţa faţă de migranţi şi refugiaţi care, împreună cu Caritas, au dat sprijinul lor adunării de semnături pentru o nouă lege migratoare mai potrivită contextului actual. Fiţi bineveniţi voi toţi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

sursa: www.ercis.ro