Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 24 mai 2017

Speranţa creştină - 23. Emaus, drumul speranţei

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să mă opresc asupra experienţei celor doi discipoli de la Emaus, despre care vorbeşte Evanghelia lui Luca (cf. 24,13-35). Să ne imaginăm scena: doi bărbaţi merg dezamăgiţi, trişti, convinşi că lasă în urma lor amărăciunea unei vieţi eşuate. Înainte de acel Paşte erau plini de entuziasm, convinşi că acele zile aveau să fie decisive pentru aşteptările lor şi pentru speranţa întregului popor. Isus, căruia îşi încredinţaseră viaţa, părea că a ajuns în sfârşit la bătălia decisivă: acum avea să îşi manifeste puterea, după o lungă perioadă de pregătire şi de ascundere. Aceasta era ceea ce aşteptau. Dar nu a fost aşa.

Cei doi pelerini cultivau o speranţă numai umană, care acum se spulbera. Acea cruce ridicată pe Calvar era semnul cel mai elocvent al unei înfrângeri pe care nu o pronosticaseră. Dacă într-adevăr acel Isus era după inima lui Dumnezeu, trebuiau să concludă că Dumnezeu era slab, lipsit de apărare în mâinile celor violenţi, incapabil să opună rezistenţă răului.

Astfel, în acea dimineaţă de duminică, aceştia doi fug din Ierusalim. Au în minte încă evenimentele pătimirii, moartea lui Isus; şi în suflet frământarea dureroasă despre acele evenimente, din timpul odihnei forţate de sâmbătă. Acea sărbătoare de Paşte, care trebuia să dea tonul imnului de eliberare, s-a transformat în schimb în ziua cea mai dureroasă din viaţa lor. Părăsesc Ierusalimul ca să meargă în altă parte, într-un sat liniştit. Arată ca nişte persoane care au intenţia să scape de o amintire chinuitoare. Aşadar sunt pe drum şi merg trişti. Acest scenariu - drumul - fusese deja important în relatările din Evanghelii; acum devine şi mai mult, în momentul în care se începe relatarea istoriei Bisericii.

Întâlnirea lui Isus cu cei doi discipoli pare să fie total întâmplătoare: se aseamănă cu una din numeroasele intersectări care se întâmplă în viaţă. Cei doi discipoli merg gânditori şi un necunoscut li se alătură. Este Isus; însă ochii lor nu sunt în stare să îl recunoască. Şi atunci Isus începe "terapia speranţei". Ceea ce se întâmplă pe acest drum este o terapie a speranţei. Cine o face? Isus.

Înainte de toate întreabă şi ascultă: Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu invadator. Chiar dacă El cunoaşte deja motivul dezamăgirii celor doi, le lasă timp ca să poată analiza în profunzime amărăciunea care i-a cuprins. Rezultă o mărturisire care este un refren al existenţei umane: Noi speram, dar... Noi speram, dar... (v. 21). Câte tristeţi, câte înfrângeri, câte eşecuri există în viaţa fiecărei persoane! În fond suntem toţi cam ca acei doi discipoli. De câte ori în viaţă am sperat, de câte ori ne-am simţit la un pas de fericire şi apoi ne-am trezit doborâţi, dezamăgiţi. Dar Isus merge cu toate persoanele descurajate care înaintează cu capul plecat. Şi mergând cu ele, în mod discret, reuşeşte să redea speranţă.

Isus le vorbeşte înainte de toate prin Scripturi. Cine ia în mână cartea lui Dumnezeu nu întâlneşte istorii de eroism uşor, campanii fulger de cucerire. Adevărata speranţă nu are niciodată un preţ mic: trece mereu prin înfrângeri. Speranţa celui care nu suferă, probabil nici nu e speranţă. Lui Dumnezeu nu îi place să fie iubit aşa cum este iubit un conducător care îşi duce poporul la victorie nimicindu-şi adversarii în sânge. Dumnezeul nostru este o lumină slabă care arde într-o zi de frig şi de vânt şi, oricât ar părea de fragilă prezenţa sa în această lume, El a ales locul pe care toţi îl detestăm.

Apoi Isus repetă pentru cei doi discipoli gestul de bază al oricărei Euharistii: ia pâinea, o binecuvântează, o frânge şi o dă. Nu este oare toată istoria lui Isus în această serie de gesturi? Şi nu este în fiecare Euharistie semnul a ce trebuie să fie Biserica? Isus ne ia, ne binecuvântează, ne "frânge" viaţa - fiindcă nu există iubire fără jertfă - şi o oferă altora, o oferă tuturor.

Întâlnirea lui Isus cu cei doi discipoli de la Emaus este una rapidă. Însă în ea este tot destinul Bisericii. Ne relatează că o comunitate creştină nu stă închisă într-o cetate fortificată, ci se mişcă în mediul său cel mai vital, adică pe cale. Şi acolo întâlneşte persoanele, cu speranţele şi dezamăgirile lor, uneori apăsătoare. Biserica ascultă istoriile tuturor, aşa cum reies din dulapul conştiinţei personale, ca să le ofere după aceea Cuvântul de viaţă, mărturia iubirii, iubire fidelă până la sfârşit. Şi atunci inima persoanelor se reaprinde de speranţă.

Noi toţi, în viaţa noastră, am avut momente dificile, întunecate; momente în care mergeam trişti, gânditori, fără orizonturi, având numai un zid în faţă. Dar Isus este mereu alături de noi ca să ne dea speranţă, să ne încălzească inima şi să ne spună: "Mergi înainte, eu sunt cu tine. Mergi înainte". Secretul drumului care conduce la Emaus este în întregime aici: chiar în situaţiile contrare noi continuăm să fim iubiţi şi Dumnezeu nu va înceta niciodată să ne iubească. Dumnezeu va merge cu noi mereu, mereu, chiar şi în momentele cele mai dureroase, chiar şi în momentele cele mai urâte, chiar şi în momentele înfrângerii: acolo este însuşi Domnul. Şi aceasta este speranţa noastră. Să mergem înainte cu această speranţă! Pentru că El este alături de noi şi merge cu noi, mereu!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

sursa: ercis.ro