PS Petru Gherghel: Invitaţie la comuniune cu întreaga Biserica. Spre aducere aminte

"Să nu iubim numai cu vorba, ci cu fapta şi adevărul"! (1In 3,18)

Duminica a XXXIII-a, din timpul de peste an, a fost aleasă de Sfântul Părinte Francisc ca, în această zi dedicată rugăciunii şi trăirii iubirii, atenţia noastră, a tuturor, să fie îndreptată spre cei săraci pe care Isus însuşi, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, venind pe pământ, i-a căutat şi i-a îmbrăţişat, recomandându-le tuturor să-i iubească, căci primirea şi iubirea lor înseamnă trăirea dragostei adevărate după modelul iubirii şi dăruirii sale aduse din ceruri.

Prezentându-i ca o resursă de trăire a iubirii adevărate şi a răspândirii evangheliei, care trebuie să ajungă la toţi, Sfântul Părinte papa Francisc "cere tuturor episcopilor, preoţilor, diaconilor, persoanelor consacrate, asociaţiilor, mişcărilor şi lumii vaste a voluntariatului să se angajeze la instaurarea, cu ocazia acestei Zile Mondiale a Săracilor, a unei tradiţii care să fie o contribuţie concretă la evanghelizare în lumea contemporană. Iubirea şi îngrijirea lor "ne permit să înţelegem evanghelia în adevărul său cel mai profund".

Sfântul Părinte ne cheamă, aşadar, să înţelegem că "săracii nu sunt o problemă, ci sunt o resursă, din care trebuie să luăm (şi să ne adăpăm) pentru a primi şi a trăi esenţa evanghelică". În acest sens şi cu o caldă părintească recomandare vă prezentăm, Sfinţiile Voastre, dragi fraţi şi surori, textul integral al acestui mesaj care să ne facă să trăim, împreună cu Sfântul Părinte şi cu întreaga Biserică şi mai ales cu cei săraci bucuria evangheliei iubirii şi a împărtăşirii.

Cu aleasă preţuire şi dorinţe de binecuvântare,

Iaşi, 1 noiembrie 2017

Petru Gherghel, 
episcop de Iaşi

* * *

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru Prima Zi Mondială a Săracilor (duminica a XXXIII-a din timpul de peste an, 19 noiembrie 2017)

Să nu iubim cu vorba, ci cu fapta

1. "Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul" (1In 3,18). Aceste cuvinte ale apostolului Ioan exprimă un imperativ de care niciun creştin nu poate să facă abstracţie. Seriozitatea cu care "ucenicul iubit" transmite până în zilele noastre porunca lui Isus este făcută şi mai accentuată prin opoziţia pe care o prezintă între cuvintele goale care adesea sunt pe buzele noastre şi faptele concrete cu care în schimb suntem chemaţi să ne măsurăm. Iubirea nu admite alibiuri: cine intenţionează să iubească aşa cum a iubit Isus, trebuie să-şi însuşească exemplul său; mai ales când suntem chemaţi să-i iubim pe săraci. De altfel, modul de a iubi al Fiului lui Dumnezeu este bine cunoscut, şi Ioan îl aminteşte cu litere clare. El se întemeiază pe două coloane portante: Dumnezeu a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,10.19); şi a iubit dăruindu-se în întregime pe sine însuşi, chiar propria viaţă (cf. 1In 3,16).

O astfel de iubire nu poate să rămână fără răspuns. Deşi este dăruită în manieră unilaterală, adică fără a cere nimic în schimb, totuşi ea aprinde în aşa fel inima încât fiecare se simte determinat să răspundă la ea în pofida propriilor limite şi păcate. Şi acest lucru este posibil dacă harul lui Dumnezeu, caritatea sa milostivă este primită, pe cât posibil, în inima noastră, aşa încât să mişte voinţa noastră precum şi afectele noastre spre iubirea faţă de Dumnezeu însuşi şi faţă de aproapele. În acest mod milostivirea care izvorăşte, ca să spunem aşa, din inima Treimii poate ajunge să pună în mişcare viaţa noastră şi să genereze compasiune şi fapte de milostenie faţă de fraţii şi surorile care se află în necesitate.

2. "Acest sărac strigă şi Domnul îl ascultă" (Ps 34,7). Dintotdeauna Biserica a înţeles importanţa unui astfel de strigăt. Posedăm o mare mărturie încă din primele pagini din Faptele Apostolilor, acolo unde Petru cere să se aleagă şapte bărbaţi "plini de Duh şi de înţelepciune" (6,3) pentru ca să asume slujirea asistenţei acordate săracilor. Acesta este cu siguranţă unul dintre primele semne cu care comunitatea creştină s-a prezentat pe scena lumii: slujirea adusă celor mai săraci. Toate acestea îi erau posibile pentru că a înţeles că viaţa ucenicilor lui Isus trebuia să se exprime într-o astfel de fraternitate şi solidaritate încât să corespundă învăţăturii principale a Învăţătorului care i-a proclamat pe săraci fericiţi şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor (cf. Mt 5,3).

"Îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare" (Fap2,45). Această expresie arată cu claritate preocuparea vie a primilor creştini. Evanghelistul Luca, autorul sacru care mai mult decât oricare altul a dat spaţiu milostivirii, nu face nicio retorică atunci când descrie practica de împărtăşire a primei comunităţi. Dimpotrivă, relatând-o, vrea să le vorbească tuturor credincioşilor din orice generaţie, deci şi nouă, pentru a ne susţine în mărturie şi să provoace acţiunea noastră în favoarea celor mai nevoiaşi. Aceeaşi învăţătură este dată cu tot atâta convingere de apostolul Iacob, care, în scrisoarea sa, foloseşte expresii puternice şi incisive: "Ascultaţi, fraţii mei iubiţi: oare nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă, ca moştenitori ai împărăţiei pe care el a promis-o celor care îl iubesc? Dar voi l-aţi dispreţuit pe cel sărac! Oare nu bogaţii sunt cei care vă asupresc şi vă târăsc prin tribunale? [...] Ce folos, fraţii mei, dacă cineva spune că are credinţă, dar nu are fapte; oare poate credinţa să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: «Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă», dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce folos? La fel şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi" (2,5-6.14-17).

3. Totuşi au existat momente în care creştinii n-au ascultat până la capăt acest apel, lăsându-se contagiaţi de mentalitatea lumească. Însă Duhul Sfânt n-a încetat să-i cheme să-şi îndrepte privirea spre esenţial. De fapt, a făcut să apară bărbaţi şi femei care în diferite moduri au oferit viaţa lor în slujba săracilor. Câte pagini de istorie, în aceşti două mii de ani, au fost scrise de creştini care, în toată simplitatea şi umilinţa, şi cu fantezia generoasă a carităţii, i-au slujit pe fraţii lor mai săraci!

Între toţi se evidenţiază exemplul lui Francisc din Assisi, care a fost urmat de alţi numeroşi bărbaţi şi femei sfinţi în cursul secolelor. El nu s-a mulţumit să îmbrăţişeze şi să dea pomană leproşilor, ci a decis să meargă la Gubbio pentru a sta împreună cu ei. El însuşi a văzut în această întâlnire cotitura convertirii sale: "Când eram în păcate, mi se părea lucru prea amar să-i văd pe leproşi, şi însuşi Domnul m-a condus printre ei şi am fost milostiv faţă de ei. Şi îndepărtându-mă de ei, ceea ce mi se părea amar a fost schimbat pentru mine în dulceaţă a sufletului şi a trupului" (Test 1-3: FF110). Această mărturie manifestă forţa transformatoare a carităţii şi stilul de viaţă al creştinilor.

Nu ne gândim la cei săraci numai ca destinatari ai unei practici bune de voluntariat care trebuie făcută o dată pe săptămână, sau cu atât mai puţin de gesturi ocazionale de bunăvoinţă pentru a pune conştiinţa în pace. Aceste experienţe, deşi valabile şi utile pentru a sensibiliza faţă de necesităţile atâtor fraţi şi atâtor nedreptăţi care adesea care sunt cauza lor, ar trebui să introducă la o adevărată întâlnire cu săracii şi să dea loc la o împărtăşire care să devină stil de viaţă. De fapt, rugăciunea, drumul uceniciei şi convertirea găsesc în caritatea care se face împărtăşire verificarea autenticităţii lor evanghelice. Şi din acest mod de a trăi derivă bucurie şi seninătate sufletească, pentru că se atinge cu mâna carnea lui Cristos. Dacă vrem să-l întâlnim realmente pe Cristos, este necesar să-i atingem trupul în trupul rănit al săracilor, ca o comparaţie cu împărtăşirea sacramentală primită în Euharistie. Trupul lui Cristos, frânt în liturgia sacră, se lasă găsit de caritatea împărtăşită în feţele şi în persoanele fraţilor şi surorilor mai slabi. Răsună mereu actuale cuvintele sfântului episcop Ioan Gură de Aur: "Dacă vreţi să cinstiţi trupul lui Cristos, nu-l neglijaţi când este gol; nu-l cinstiţi pe Cristos euharisticul cu veşminte de mătase, în timp ce în afara templului îl neglijaţi pe acest alt Cristos care este chinuit de frig şi de goliciune" (Hom. in Matthaeum, 50, 3: PG 58).

De aceea, suntem chemaţi să întindem mâna către cei săraci, să-i întâlnim, să-i privim în ochi, să-i îmbrăţişăm, pentru a-i face să simtă căldura iubirii care frânge cercul singurătăţii. Mâna lor întinsă spre noi este şi o invitaţi de a ieşi din certitudinile şi comodităţile noastre şi să recunoaştem valoarea pe care o constituie sărăcia în ea însăşi.

4. Să nu uităm că pentru ucenicii lui Cristos sărăcia este înainte de toate o vocaţie de a-l urma pe Isus sărac. Este un drum în urma lui şi cu el, un drum care conduce la fericirea împărăţiei cerurilor (cf. Mt 5,3; Lc 6,20). Sărăcie înseamnă o inimă umilă care ştie să primească propria condiţie de creatură limitată şi păcătoasă pentru a depăşi tentaţia de atotputernicie, care ne înşeală că suntem nemuritori. Sărăcia este o atitudine a inimii care împiedică să ne gândim la bani, la carieră, la lux ca obiectiv al vieţii şi condiţie pentru fericire. Mai degrabă, sărăcia este cea care creează condiţiile pentru a asuma în mod liber responsabilităţile personale şi sociale, în pofida propriilor limite, încrezându-ne în apropierea lui Dumnezeu şi susţinuţi de harul său. Sărăcia, înţeleasă astfel, este metrul care permite să evaluăm folosirea corectă a bunurilor materiale, precum şi să trăim în mod nu egoist şi posesiv legăturile şi afectele (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 25-45).

De aceea, să ne însuşim exemplul sfântului Francisc, martor al sărăciei genuine. El, tocmai pentru că avea îndreptaţi ochii spre Cristos, a ştiut să-l recunoască şi să-l slujească în cei săraci. De aceea, dacă dorim să oferim contribuţia noastră eficace pentru schimbarea istoriei, generând adevărată dezvoltare, este necesar ca să ascultăm strigătul săracilor şi să ne angajăm să-i ridicăm din condiţia lor de marginalizare. În acelaşi timp, săracilor care trăiesc în oraşele noastre şi în comunităţile noastre le amintesc să nu piardă sensul sărăciei evanghelice pe care-l poartă imprimat în viaţa lor.

5. Cunoaştem marea dificultate care reiese în lumea contemporană de a putea identifica sărăcia în manieră clară. Şi totuşi, ea ne interpelează în fiecare zi cu miile sale feţe marcate de durere, de marginalizare, de samavolnicie, de violenţă, de torturi şi de închisoare, de război, de privarea de libertate şi de demnitate, de ignoranţă şi de analfabetism, de urgenţa sanitară şi de lipsa locului de muncă, de traficul de persoane şi de sclavie, de exil şi de mizerie, de migraţiune forţată. Sărăcia are faţa de femei, de bărbaţi şi de copii exploataţi pentru interese laşe, călcaţi în picioare de logicele perverse ale puterii şi banului. Această listă nemiloasă şi niciodată completă suntem constrânşi s-o compunem în faţa sărăciei rod al nedreptăţii sociale, al mizeriei morale, al avidităţii câtorva şi al indiferenţei generalizate!

Din păcate, în zilele noastre, în timp ce reiese tot mai mult bogăţia sfruntată care se acumulează în mâinile câtorva privilegiaţi, şi adesea este însoţită de ilegalitate şi de exploatare ofensatoare a demnităţii umane, face scandal extinderea sărăciei la mari sectoare ale societăţii în toată lumea. În faţa acestui scenariu, nu putem rămâne inerţi şi cu atât mai puţin resemnaţi. În faţa sărăciei care inhibă spiritul de iniţiativă al atâtor tineri, împiedicându-i să găsească un loc de muncă; în faţa sărăciei care anesteziază simţul de responsabilitate inducând la preferarea delegării şi a căutării de favoritisme; în faţa sărăciei care otrăveşte fântânile participării şi restrânge spaţiile profesionalităţii umilind astfel meritul celui care munceşte şi produce; în faţa la toate acestea trebuie să răspundem cu o nouă viziune despre viaţă şi despre societate.

Toţi aceşti săraci - aşa cum îi plăcea fericitului Paul al VI-lea să spună - aparţin Bisericii prin "drept evanghelic" (Discurs de deschidere a sesiunii a II-a a Conciliului Ecumenic Vatican II, 29 septembrie 1963) şi obligă la opţiunea fundamentală pentru ei. De aceea, binecuvântate sunt mâinile care se deschid ca să-i primească pe cei săraci şi să-i ajute: sunt mâini care aduc speranţă. Binecuvântate sunt mâinile care depăşesc orice barieră de cultură, de religie şi de naţionalitate vărsând untdelemn de mângâiere pe rănile umanităţii. Binecuvântate sunt mâinile care se deschid fără a cere nimic în schimb, fără "dacă", fără "însă" şi fără "poate că": sunt mâini care fac să coboare asupra fraţilor binecuvântarea lui Dumnezeu.

6. La sfârşitul Jubileului Milostivirii am voit să ofer Bisericii Ziua Mondială a Săracilor, pentru ca în toată lumea comunităţile creştine să devină tot mai mult şi mai bine semn concret al carităţii lui Cristos faţă de cei din urmă şi cei mai nevoiaşi. La celelalte zile mondiale instituite de predecesorii mei, care sunt de acum o tradiţie în viaţa comunităţilor noastre, doresc ca să se adauge aceasta, care aduce la ansamblul lor un element de completare perfect evanghelic, adică predilecţia lui Isus faţă de cei săraci.

Invit întreaga Biserică şi pe bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă să ţină îndreptată privirea, în această zi, spre cei care întind mâinile lor strigând ajutor şi cerând solidaritatea noastră. Sunt fraţii şi surorile noastre, creaţi şi iubiţi de unicul Tatăl ceresc. Această Zi vrea să stimuleze în primul rând pe credincioşi pentru ca să reacţioneze la cultura rebutului şi a risipei, însuşindu-şi cultura întâlnirii. În acelaşi timp invitaţia este adresată tuturor, independent de apartenenţa religioasă, pentru ca să se deschidă la împărtăşirea cu cei săraci în orice formă de solidaritate, ca semn concret de fraternitate. Dumnezeu a creat cerul şi pământul pentru toţi; din păcate, oamenii sunt cei care au ridicat graniţe, ziduri şi ţarcuri, trădând darul originar destinat omenirii fără nicio excludere.

7. Doresc ca, în săptămâna care precedă Ziua Mondială a Săracilor, care în acest an va fi la 19 noiembrie, a XXXIII-a duminică din timpul de peste an, comunităţile creştine să se angajeze să creeze atâtea momente de întâlnire şi de prietenie, de solidaritate şi de ajutor concret. Apoi vor putea să-i invite pe săraci şi pe voluntari ca să participe împreună la Euharistia din această duminică, în aşa fel încât să rezulte şi mai autentică celebrarea solemnităţii Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului, în duminica următoare. De fapt, regalitatea lui Cristos reiese în toată semnificaţia sa tocmai pe Golgota, când Nevinovatul pironit pe cruce, sărac, gol şi privat de toate, întrupează şi revelează plinătatea iubirii lui Dumnezeu. Abandonarea sa în mod complet Tatălui, în timp ce exprimă sărăcia sa totală, face evidentă puterea acestei iubiri, care îl învie la viaţă nouă în ziua de Paşte.

În această duminică, dacă în cartierul nostru trăiesc săraci care caută ocrotire şi ajutor, să ne apropiem de ei: va fi un moment propice pentru a-l întâlni pe Dumnezeul pe care-l căutăm. Conform învăţăturii Scripturilor (cf. Gen 18,3-5; Evr 13,2), să-i primim ca oaspeţi privilegiaţi la masa noastră; vor putea să fie învăţători care ne ajută să trăim credinţa în manieră mai coerentă. Cu încrederea şi disponibilitatea lor de a accepta ajutor ne arată în mod sobru, şi adesea bucuros, cât este de decisiv a trăi din esenţial şi de a ne abandona providenţei Tatălui.

8. La temelia atâtor iniţiative concrete care se vor putea realiza în această Zi să fie mereu rugăciunea. Să nu uităm că Tatăl nostru este rugăciunea săracilor. De fapt, cererea pâinii exprimă încrederea în Dumnezeu pentru nevoile primare ale vieţii noastre. Ceea ce Isus ne-a învăţat cu această rugăciune exprimă şi primeşte strigătul celui care suferă din cauza precarităţii existenţei şi din cauza lipsei celor necesare pentru a trăi. Ucenicilor care îi cereau lui Isus să-i înveţe să se roage el le-a răspuns cu cuvintele săracilor care se adresează unicului Tată în care toţi se recunosc ca fraţi. Tatăl nostru este o rugăciune care se exprimă la plural: pâinea care se cere este "a noastră", şi asta comportă împărtăşire, participare şi responsabilitate comună. În această rugăciune toţi recunoaştem exigenţa de a depăşi orice formă de egoism pentru a avea acces la bucuria primirii reciproce.

9. Cer confraţilor episcopi, preoţilor, diaconilor - care prin vocaţie au misiunea sprijinirii săracilor -, persoanelor consacrate, asociaţiilor, mişcărilor şi lumii vaste a voluntariatului să se angajeze pentru ca să se instaureze cu această Zi Mondială a Săracilor o tradiţie care să fie contribuţie concretă la evanghelizare în lumea contemporană.

De aceea, această nouă Zi Mondială să devină o chemare puternică adresată conştiinţei noastre credincioase pentru ca să fim tot mai convinşi că a împărtăşi cu săracii ne permite să înţelegem evanghelia în adevărul său cel mai profund. Săracii nu sunt o problemă: sunt o resursă din care trebuie să luăm pentru a primi şi a trăi esenţa evangheliei.

Vatican, 13 iunie 2017, comemorarea sfântului Anton de Padova

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

sursa: ercis.ro